La paşa vine un arab, Cu ochii stinşi, cu graiul slab. – “Sunt, paşă, neam de beduin, Şi de la Bab-el-Manteb vin Să vând pe El-Zorab.
Arabii toţi răsar din cort, Să-mi vadă roibul, când îl port Şi-l joc în frâu şi-l las în trap! Mi-e drag ca ochii mei din cap Şi nu l-aş da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor! Uscat e cerul gurii lor; Şi de amar îndelungat, Nevestei mele i-a secat Al laptelui izvor!
Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi: O, mântuie-i, de vrei, că poţi! Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac! Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac, Dă-mi numai cât socoţi!
El poartă calul, dând ocol, În trap grăbit, în pas domol, Şi ochii paşei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind Stă mut, de suflet gol.
– “O mie de ţechini primeşti? – “O, paşă, cât de darnic eşti! Mai mult decât în visul meu! Să-ţi răsplătească Dumnezeu, Aşa cum îmi plăteşti!
Arabul ia, cu ochii plini De zâmbet, mia de ţechini – De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi, De-acum vor fi şi ei bogaţi, N-or cere la străini!
Nu vor trăi sub cort în fum, Nu-i vor cerşi copiii-n drum, Nevasta lui se va-ntrema; Şi vor avea şi ei ce da Săracilor de-acum! –
El strânge banii mai cu foc, Şi pleacă, beat de mult noroc, Şi-aleargă dus d-un singur gând, Deodată însă, tremurând, Se-ntoarce, stă pe loc.
Se uită lung la bani, şi pal Se clatină, ca dus de-un val, Apoi la cal priveşte drept; Cu paşii rari, cu fruntea-n piept, S-apropie de cal.
Cuprinde gâtul lui plângând Şi-n aspra-i coamă îngropând Obrajii palizi: – “Pui de leu, Suspină trist. Odorul meu, Tu ştii că eu te vând!
Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor: De-acum smochini, din mâna lor, Ei n-or avea cui da!
Ei nu vor mai ieşi cu drag Să-ntindă mâinile din prag, Să-i iau cu mine-n şea pe rând! Ei nu vor mai ieşi râzând În calea mea şirag!
Copiii mei cum să-i îmbun Nevestei mele ce să-i spun, Când va-ntreba de El-Zorab Va râde-ntregul neam arab De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu, nevasta mea, Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmându-te la pas, Nici în genunchi la al tău glas El nu va mai cădea!
Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, N-ai să-l mai vezi în zbor nebun Pe urma unui şoim uşor Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor; Nu-i vei pofti: Drum bun!
Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt Ardun al tău în alb vestmânt; Şi ca să simţi sosirea lui Mai mult de-acum tu n-o să pui Urechea la pământ!
O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea Cum ţii tu nările-n pământ Şi coada ta fuior în vânt, În zbor de rândunea!
Cum mesteci spuma albă-n frâu, Cum joci al coamei galben râu. Cum iei pământul în galop Şi cum te-aşterni ca un potop De trăsnete-n pustiu!
Ştia pustiul de noi doi Şi zarea se-ngrozea de noi – Şi tu de-acum al cui vei fi? Şi cine te va mai scuti De vânturi şi de ploi?
Nu vor grăi cu tine blând, Te-or înjura cu toţi pe rând Şi te vor bate,-odorul meu, Şi te-or purta şi mult, şi greu; Lăsa-te-vor flămând!
Şi te vor bate,-odorul meu, Să mori tu, cel crescut de noi!… Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac, Dar fără cal eu ce să fac: Dă-mi calul înapoi!
Se-ncruntă paşa: – “Eşti nebun? Voieşti pe ianiceri să-i pun Să te de-a câinilor? Aşa! E calul meu, şi n-aştepta De două ori să-ţi spun!
– Al tău? Acel care-l crescu Iubindu-l, cine-i: eu ori tu? De dreapta cui ascultă el, Din leu turbat făcându-l miel? Al tău? O, paşă, nu!
Al meu e! Pentru calul meu Mă prind de piept cu Dumnezeu – Ai inimă! Tu poţi să ai Mai vrednici şi mai mândri cai, Dar eu, stăpâne, eu?
Întreagă mila ta o cer! Alah e drept şi-Alah din cer Va judeca ce-i între noi, Că mă răpeşti şi mă despoi, M-arunci pe drum să pier.
Şi lumea te va blestema, Că-i blestem făptuirea ta! Voi merge, paşă, să cerşesc, Dar mila voastră n-o primesc – Ce bine-mi poţi tu da?
Dă paşa semn. – “Să-l dezbrăcaţi Şi binele în vergi i-l daţi! Sar eunucii, vin, îl prind – Se-ntoarce-arabul răsărind Cu ochii îngheţaţi…
El scoate grabnic un pumnal, Şi-un val de sânge, roşu val De sânge cald a izvorât Din nobil-încomatul gât, Şi cade mortul cal.
Stă paşa beat, cu ochi topiţi, Se trag spahiii-ncremeniţi. Şi-arabul, în genunchi plecat, Sărută sângele-nchegat Pe ochii-nţepeniţi.
Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni Şi-aruncă fierul crunt din mâini: – “Te-or răzbuna copiii mei! Şi-acum mă taie, dacă vrei, Şi-aruncă-mă la câini! |
În poezia „El Zorab”, este vorba despre un arab sărac, beduin, pe nume Ben-Ardun care vine la pașă să își vândă mult iubitul cal. Pașa îi oferă o mie de țechini, din cauza sărăciei este nevoit să accepte. Gândindu-se totuși cât de greu îi va fi lui, soției sale și copiilor săi fără cal și că e foarte posibil ca animalul să fie bătut și lăsat flămând și bolnav, se răzgândește și oferă banii înapoi pașei. Pașa nu acceptă banii și decide că vrea să ia calul cu orice preț. Ca o ultimă scăpare, Ben-Ardun „scoate un pumnal” și îl ucide pe El Zorab, pentru a se asigura că nu va fi chinuit de către oamenii pașei.